Fostul șef al SRI dă vina pe Securitatea comunistă pentru teoriile conspirației care se țes, de obicei în jurul angajaților din serviciile secrete. Prilej cu care Eduard Hellvig a postat un text pe rețelele sociale în care spune că se vede obligat să răspundă că nu el este „în spate”, și nici nu-și dorește să fie. Cu trimitere directă la cei care susțin că fostul șef al SRI are planuri mărește de preluare a puterii.
„Cine e în spate? Aud frecvent, din presă, de la cei care nu îmi sunt neapărat prieteni sau chiar de la cei care îmi sunt prieteni, că sunt ”în spatele” diverselor lucruri care se întâmplă. Aflu că există „grupări Hellvig”, planuri mai mult sau mai puțin machiavelice, strategii și țesături menite să îmi conserve rolul în jocurile de putere dâmbovițene. Îmi doresc, se spune, puterea. Din nou. De ce? Nu e clar. Cu siguranță, unii dintre cei care lansează regulat aceste scenarii o fac dintr-o oarecare teamă, alții cu speranță (și le mulțumesc), alții pentru că nimic nu vinde mai bine pe la noi decât o conspirație bună. Mă tem că trebuie să îi dezamăgesc pe toți. Am demisionat acum aproape doi ani din funcția de șef al SRI și cei care încă mai caută răspunsul acelei decizii ar trebui să recitească textul pe care l-am scris cu acea ocazie. Am crezut fiecare cuvânt și îl cred și astăzi. A fost decizia corectă pentru mine și pentru idealurile în care cred. Dacă îmi doream această putere, despre care aud astăzi că aș căuta-o (din nou?), nimic mai simplu. Rămâneam în funcție. Nu îmi ceruse nimeni demisia, nu eram în pericol să îmi pierd funcția. Nu am făcut-o. Poate și acest gest, adevărat mai rar, a mirat în așa măsură, încât au trebuit căutate alte explicații, mai aproape de ideea că la putere nu se renunță. Cel puțin nu la noi. Securitatea, odioasa instituție a regimului totalitar, avea o mantra. De fiecare dată când era confruntată cu un act de opoziție, ea considera că acesta este dincolo de rațiune. O anomalie, o oroare care nu poate avea explicații simple. În consecință, securiștii căutau întotdeauna să afle „cine este în spate”. Oamenii nu aveau cum să aibă propriile idei sau concepții, propriile pasiuni, emoții sau aspirații, nu erau capabili să discearnă singuri, cineva era „în spate”. Nu putea exista revoltă în fața injustiției, dorință de libertate sau nevoia unei vieți mai bune, decât dacă aceste „prostii” erau de fapt instigate „din spate”, de forțe neapărat oculte. Ei, dacă tot există această moștenire securistă de a căuta întotdeauna „ce este în spate”, mă văd obligat să răspund: nu sunt eu. Și nu îmi doresc să fiu. România trece prin momente dificile, iar viitorul imediat nu are semne bune.
Politic, există o majoritate fragilă, care a asumat un parcurs de reforme și măsuri economice dureroase. Va fi nevoie de toată înțelegerea și solidaritatea din partea tuturor factorilor responsabili pentru ca această perioadă să poată fi depășită. România este un organism viu, alcătuit din oameni reali, cu speranțe, cu emoții, cu nevoi, nu este un grafic în PowerPoint, nici o lucrare de statistică. Fără empatie, fără a lua în calcul realitatea societății, pericolul este ca organismul să respingă medicamentul. Fie el oricât de necesar. Va fi greu, dacă vom considera că nu discutăm despre oameni, ci despre statistici. Va fi imposibil fără empatie pentru cei mai loviți, pentru cei care trebuie, din nou, să plătească greșelile politicienilor. Este și momentul ca orgoliile, intrigile și luptele obișnuite de culise să înceteze. Alternativa este cu mult mai rea. România nu își permite un nou eșec, pentru că ar fi ultimul. Extremismul își așteaptă rândul și nu cred că este nevoie să subliniez ce înseamnă asta. Pe de altă parte a considera că puterea se exercită de dragul puterii și că puterea este doar o cale de a impune este o mare greșeală. Puterea nu înseamnă nimic, dacă cei în numele cărora o exerciți nu simt că sunt parte a ei. Adevărata putere nu este aceea de a dicta ordine și directive, ci aceea de a găsi coeziune, de a uni energiile pentru un scop bine precizat. Medicina nu funcționează doar dacă doctorul este iscusit, ci mai ales dacă pacientul este dispus să lupte contra bolii. Îmi doresc ca lucrurile acestea să fie înțelese de cei cărora românii le-au dat votul și în care și-au pus aceste ultime speranțe. Îmi doresc ca ei să reușească și să confirme această încredere. Le doresc succes. Viața mi-a dezvoltat capacitatea (sau defectul) de a vedea lucrurile în profunzime și orientate către viitor. Dar, în acest moment al vieții și al carierei mele, nu doresc să fiu asociat cu niciun proiect. Nici din spate, nici din față.”, scrie Eduard Hellvig.
