Paradoxul comunicării moderne în România e ușor de formulat, dar greu de digerat: n-am vorbit niciodată atât de mult unii cu alții și, cu toate astea, parcă nu ne-am înțeles niciodată mai puțin. Avem platforme peste platforme, expunere continuă, opinii la fiecare colț de internet — și totuși dialogul public pare tot mai subțire, mai grăbit, mai nervos. E suficient să te uiți la aproape orice subiect de interes public din ultimele luni. Fie că vorbim despre limitarea accesului minorilor la social media, despre educație sau despre politici economice, rar găsești o dezbatere reală. În schimb, vezi poziții întărite până la rigiditate, reacții emoționale și monologuri paralele în care fiecare vorbește, dar aproape nimeni nu pare dispus să asculte cu adevărat.
Se vorbește des despre „camerele de ecou” — spațiile digitale în care algoritmii ne servesc constant exact ce ne confirmă convingerile. E un concept valid, dar în România problema pare mai adâncă. Nu e doar că trăim în bule separate, ci am ajuns să confundăm cantitatea de informație cu calitatea dialogului. Faptul că spunem mai mult nu înseamnă că spunem mai bine sau că ne înțelegem mai mult.
Diferențele de opinie nu sunt problema. Din contră, ele sunt semnul unei societăți vii. Problema apare în momentul în care fiecare dezacord e tratat ca o confruntare finală, ca o bătălie în care trebuie să câștige cineva și să piardă altcineva. În logica asta, nu mai există curiozitate, doar apărare, nu mai există întrebări, doar replici pregătite dinainte. Și poate cea mai costisitoare pierdere a dialogului public românesc este lipsa nuanței. Trăim într-un spațiu în care totul trebuie să fie fie alb, fie negru, pro sau contra, de partea bună sau de partea greșită a istoriei. Iar când reduci realitatea la două opțiuni, pierzi exact ce e mai important: complexitatea ei.
Dezbaterea recentă despre reglementarea accesului copiilor la rețelele sociale e un exemplu bun. Vorbim despre un subiect cu implicații tehnologice, psihologice, educaționale și de sănătate publică. Un subiect dificil, care ar avea nevoie de răbdare și de mai multe perspective puse la aceeași masă. În spațiul public, însă, discuția s-a transformat rapid într-o schemă simplistă: „cei care vor să protejeze copiii” versus „cei care vor să cenzureze libertatea”. O astfel de reducere nu doar că nu ajută — blochează activ orice șansă de a ajunge la soluții reale.
Probleme reale rămân nerezolvate nu pentru că n-ar exista soluții, ci pentru că energia publică e risipită în scandaluri și contra-scandaluri. Fiecare dezbatere se transformă într-un spectacol, nu într-o căutare onestă de răspunsuri și de aici și scăderea constantă a încrederii în instituții: nu mai vedem procese de gândire, ci poziții jucate pentru aplauze. Mai grav, pierdem ceva esențial pentru orice societate funcțională: capacitatea de a ne schimba opiniile pe baza unor argumente bune, iar flexibilitatea intelectuală ajunge să fie tratată ca slăbiciune, nu ca semn de maturitate. Rezultatul e o societate blocată în poziții rigide, incapabile să țină pasul cu realitatea.
Schimbarea nu vine printr-o soluție magică, dar începe cu lucruri simple și incomode: să asculți înainte să răspunzi, să accepți complexitatea în locul sloganurilor, să recunoști un argument bun chiar și atunci când vine din „tabăra cealaltă”. Presa are un rol crucial aici, la fel și liderii de opinie, care pot normaliza nuanța, modestia intelectuală și respectul în dezacord.
România vorbește enorm. Întrebarea e dacă acest zgomot ne apropie sau ne îndepărtează. Diferența dintre zgomot și muzică nu stă în volum, ci în armonie. La fel și în spațiul public: diferența o face capacitatea noastră de a asculta, de a nuanța și de a căuta înțelegere, nu doar validare.
