În noaptea alegerilor, cele două Românii s-au uitat una la cealaltă și nu s-au recunoscut. Nu în rezultate — ci în reacții. Comentariile care au urmat au spus mai multe despre această țară decât orice statistică electorală: fiecare jumătate era șocată că cealaltă există, că votează, că are altă logică și alte așteptări. Șocul acela nu era politic. Era de nerecunoaștere.
Există un exercițiu simplu. Luați zece oameni din Cluj, București sau Timișoara și rugați-i să descrie viața unui om dintr-un sat din Vaslui sau Teleorman. Apoi faceți invers. Veți obține două portrete caricaturale, încărcate de clișee și surprinzător de sărace în realitate.
Nu e o ruptură nouă. Dar în ultimii ani s-a adâncit — și alegerile au făcut-o vizibilă cu ochiul liber. Bulele informaționale s-au închis tot mai ermetic, o parte a clasei politice a învățat că diviziunea mobilizează mai eficient decât coeziunea, iar presa s-a concentrat pe publicul urban, care produce audiență și publicitate. În acest ecosistem, fiecare tabără ajunge să vorbească aproape exclusiv cu sine însăși. Iar când vine momentul votului, rezultatul pare inexplicabil — pentru că celălalt a încetat de mult să mai fie o realitate, și a devenit un simptom.
Aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural. În unele județe din Moldova și Muntenia, speranța de viață rămâne cu ani buni sub cea din București. Există comune fără medic de familie, fără farmacie, fără transport public funcțional. Există elevi care pleacă înainte de răsărit ca să ajungă la un liceu decent și alții care renunță complet la școală din cauza distanței sau a costurilor. Această Românie intră în știri doar ca excepție dramatică: un sat inundat, un caz de violență, o statistică despre sărăcie. Apoi dispare. Cum trăiesc oamenii acolo în mod obișnuit, ce valori au, ce îi bucură, ce îi sperie — asta nu prea face subiect.
Absența asta are un cost. Când nu cunoști realitatea celuilalt, o simplifici. Și din simplificare se naște unul dintre cele mai persistente clișee ale discursului urban: figura alegătorului rural „irecuperabil” — omul care votează împotriva propriilor interese, captiv nostalgiei sau influenței altora. E o narațiune confortabilă. Îți permite să transformi o diferență de opțiune într-o diferență de inteligență. Și te scutește de efortul de a înțelege.
Dar realitatea e mai puțin comodă. Pentru cineva al cărui sat nu are canalizare de decenii, promisiunea unui primar care „a mai făcut ceva” cântărește mai mult decât un discurs despre reforme structurale sau absorbție de fonduri europene. Nu e o alegere irațională. E o alegere modelată de experiență directă cu statul — una în care micile îmbunătățiri concrete valorează mai mult decât marile proiecte abstracte. La fel, neîncrederea în instituții nu apare din vid. Comunitățile care au interacționat rar sau frustrant cu administrația și serviciile publice tind să fie mai sceptice. E o neîncredere câștigată în timp, nu o predispoziție.
Problema nu este că România rurală și România urbană votează diferit. Problema este că se privesc reciproc cu suspiciune și superioritate, fiecare convinsă că ea este cea reală, cea care contează cu adevărat.
O democrație funcțională nu presupune uniformitate, ci înțelegere minimă. Nu trebuie să fim de acord unii cu alții. Dar ar fi util să știm despre ce vorbim atunci când ne judecăm.
România nu este împărțită între cei care înțeleg și cei care nu înțeleg. Este împărțită între oameni care se cunosc și oameni care nu s-au ascultat niciodată cu adevărat. Seara alegerilor a făcut asta vizibil pentru câteva ore.
Apoi fiecare s-a întors în bula lui.
