Atunci când scriam despre interdependențele economice și politice în secolul 21, acum mai bine de zece ani, având ca studiu de caz relațiile dintre Germania/Austria și Federația Rusă, avertizam despre vulnerabilitatea extrem de mare la care Europa se expunea, prin acești doi actori și nu numai. Mai ales pentru că Federația Rusă este o excepție de la regulă, fiind genul de entitate pentru care chiar dacă dublezi schimbul comercial, ea va rămâne beligerantă, sfidând avantajele, prosperitatea și potențialul de dezvoltare pe care aceste schimburi le-ar fi adus.
Teoria lui Polacheck ne îndrepta către o scădere a stării de beligeranță și ea rămâne valabilă în continuare atunci când o aplici corespunzător și dacă iei în considerare faptul că există excepții – Federația Rusă fiind una dintre ele.
Disertația pe care am scris-o în 2015, la un an de la invazia inițială a Ucrainei, soldată cu anexarea Crimeii de către Rusia și cu apariția așa-ziselor regiuni separatiste, Luhansk și Donețk, avertiza că Rusia nu va fi mulțumită cu doar atât și că potențialul unei invazii la scară largă rămânea ridicat, indiferent de cât de mult comerț sau bunăstare arunca Uniunea Europeană înspre ea pentru a o determina să renunțe la tradițiile sale războinice și imperialiste.
Realitatea este că naivitatea a continuat aproape zece ani și, într-o măsură, încă mai continuă punctual. Totuși situația s-a schimbat – Europa turează motoarele industriale, alocă bani, se implică, se înarmează și se pregătește să răspundă cinetic în cazul în care Rusia va dori să testeze
Însă, recunosc, în niciun moment nu m-am gândit că interdependențele economice și politice create de-a lungul a șapte decenii între SUA și continentul european va crea cele mai mari probleme, de natură să zguduie fundațiile pe care se sprijineau multiple înțelegeri, status quo-uri sau acorduri. Și tot ce a trebuit a fost ca Trump să prindă al doilea mandat la Casa Albă. Statele mari dinăuntrul UE se reorientează către producție internă, considerând că tradiționalul aliat nu mai este de încredere, iar platformele militare pe care acesta le livrează creează la rândul lor vulnerabilități mari pentru autonomia strategică europeană. Până acum, Europa a scăpat de dependența energetică față de Federația Rusă și a înlocuit-o cu cea față de SUA (50% importuri de gaze prin gazoducte vs 57% importuri de GNL).
Nu este de mirare că se dorește ca programele europene să se concentreze mai mult pe achiziții de tehnică și platforme europene în detrimentul celor americane. Desigur, cele americane au un avans tehnologic, chiar dacă nu toate capacitățile vândute sunt mai avansate decât echivalentul lor european, dar, în definitiv, poate că strategia nu este neapărat de a avea cele mai bune, dar puține, capacități, ci mai degrabă de a se crea o densitate mai mare, un volum îndeajuns de mare pentru a descuraja Federația Rusă, sau măcar de a le avea la îndemână în cazul în care aceasta nu poate fi descurajată complet. Un pas înainte, în cazul Germaniei sunt salturi înainte, chiar dacă acest efort va dura aproape un deceniu, iar estimările pentru un atac rusesc se plasează în jurul a 2028-2030.
Această strategie a fost imediat semnalată în data de 20 februarie când administrația Trump a trecut la atac prin ambasadorul său la Uniunea Europeană cu următorul mesaj: „Statele Unite se opun ferm oricăror modificări ale directivei care ar limita capacitatea industriei americane de a sprijini sau de a participa în alt mod la achizițiile publice în domeniul apărării naționale ale statelor membre ale UE”.
Este bizar să crezi că prin susținerea formațiunilor de extremă dreaptă din Europa cu scopul de a modifica guvernele propriilor aliați, prin umilirea decidenților europeni, prin întoarcerea spatelui aliaților tăi, prin încercările repetate de a convinge Ucraina să capituleze, prin abandonarea ei, prin tarifarea injustă și prin amenințările repetate la adresa Groenlandei care aparține de Danemarca, vei mai rămâne o sursă de securitate de încredere. Iată că încercările de a determina Europa să renunța la dependențele sale, în definitiv, față de Rusia produc efecte mai departe. Aparent expresia des folosită în SUA „What is good for the goose, is good for the gander” e descoperită cu stupoare de administrația Trump.
Este mai mult decât clar că acest conflict deschis dintre SUA și UE doar se va adânci. Din acest motiv este lesne de înțeles că geografia nu minte, astfel încât putem doar să ne întrebăm care este strategia României în acest sens. Este țara noastră dispusă să își creeze capacitățile necesare pentru a nu fi o povară pentru efortul european de reînarmare, măcar în ceea ce privește muniția? Înțelegem noi oare momentele istorice prin care trecem și contextul de securitate în care ne aflăm? Înțelegem ce este foarte posibil să se întâmple cu Trump și administrația sa în cazul în care va pierde alegerile midterms?
În final aș dori să iau îndemnul fostului ambasador al SUA la București și să-l transform tot în întrebare: Mergem în continuare cu căciula-n mână?
