Analistul rus Nikita Smagin avertizează că regimul iranian nu dă semne de slăbiciune, ci dimpotrivă, își consolidează poziția sub presiunea amenințărilor externe. În timp ce influența structurilor militare crește, ideologia islamismului revoluționar redevine centrală.
Iranul pare să se fi adaptat rapid la noua realitate a conflictului din Orientul Mijlociu. Potrivit analizei lui Nikita Smagin pentru Meduza, regimul de la Teheran nu doar că rezistă presiunilor externe, dar se și întărește, transformându-se într-un „stat de garnizoană”.
Amenințările din partea SUA și Israel au mobilizat intern Iranul. Ideologia islamismului revoluționar a recăpătat forță, iar deciziile politice sunt tot mai mult ghidate de logica războiului.
Deși sistemul politic iranian este supus unui stres considerabil, structurile de putere nu s-au prăbușit. Liderii înlăturați sunt rapid înlocuiți, iar presiunea externă a consolidat coeziunea internă. Totodată, schimbările au alterat echilibrul de putere intern.
Politicienii moderați au fost eliminați treptat din procesul decizional. Figuri precum Hassan Rouhani și Mohammad Javad Zarif au fost marginalizate. Chiar și președintele Masoud Pezeshkian are influență limitată, după ce și-a retras rapid declarațiile sub presiunea Gardienilor Revoluției.
Uciderea lui Ali Larijani, fost secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională, a redus diversitatea politică, iar influența structurilor militare a crescut semnificativ, conform lui Smagin. Gardienii Revoluției au devenit centrali în definirea politicilor de stat.
Numirile recente în funcții-cheie, inclusiv apropierea de structurile militare a liderului suprem Mojtaba Khamenei, confirmă această tendință. Prioritățile statului sunt tot mai mult subordonate obiectivelor militare.
Conceptul de „șahid” revine în discursul public, moartea unor lideri fiind văzută ca sacrificiu. Qasem Soleimani, ucis în 2020, rămâne un simbol al acestui sacrificiu. Ideea capătă noi forme, inclusiv utilizarea infrastructurii civile în scopuri militare.
În timp ce autoritățile promovează mobilizarea, mulți cetățeni rămân preocupați de probleme economice. Diferențele dintre elite și populație devin tot mai clare, exemplificate de accesul restricționat la internet pentru cetățeni, în timp ce oficialii beneficiază de acces nelimitat.
Autoritățile adoptă o abordare dură față de orice opoziție. Protestele sunt tratate ca acte ostile, iar participanții sunt numiți „dușmani”. Există rapoarte privind utilizarea forței împotriva cetățenilor.
Iranul evoluează către un model de stat axat pe supraviețuire într-un context de conflict. Politicile, resursele și structurile de putere sunt aliniate acestei priorități. Pe termen lung, acest model ar putea adânci problemele economice și sociale, iar eventualele proteste ar putea fi reprimate sever. Întrebarea rămâne dacă acest model poate răspunde nevoilor unei societăți civile tot mai tensionate.
