Bipolaritatea este o situație în care două superputeri similare se află în concurență directă sau indirectă pe scena mondială, ambele având un avans considerabil față de restul statelor.
Multipolaritatea este o situație în care trei sau mai multe superputeri similare se află în concurență directă, sau indirectă, între ele.
Acum că am definit aceste concepte putem să înțelegem de ce lumea nu se află în acest moment într-o stare de multipolaritate.
În accepțiunea definiției primului concept, cele două superputeri nu se află în această stare doar prin prisma puterii militare, sau economice. Nici măcar cumulate cele două caracteristici nu duc spre statutul de superputere, ci mai degrabă un cumul de caracteristici (putere militară, nucleară, economică, diplomatică, tehnologică, demografică, geografică ș.a.). Astfel, în contextul actual putem arăta doar către două astfel de state ce pot întruni condițiile pentru a fi definite ca atare: SUA și China.
Fie că vorbim despre Rusia, care este o putere nucleară, dar mai degrabă o putere regională, sau India, Brazilia, Franța, Germania, sau Marea Britanie, ele nu întrunesc singure acest cumul de caracteristici, astfel încât niciunul (altele decât SUA și China) dintre restul statelor aflate în competiție la nivel global nu poate fi definit ca fiind o superputere.
Și totuși…
Există un singur caz în care această lume se poate transforma dintr-una bipolară, într-una multipolară: Statele Unite ale Europei. Această posibilă nouă entitate ar avea toate elementele de mai sus, poate chiar la fel de bine ca și Statele Unite ale Americii în perioada sa de glorie. Potențialul există.
Evenimentele ce s-au desfășurat de la începutul mandatului președintelui Trump și până acum au condus către o serie de situații ce au pus partea europeană a Tratatului Atlanticului de Nord pe gânduri despre viitorul nu foarte îndepărtat.
Cu o Rusie aflată în plin război în Ucraina, ce a continuat să lucreze la erodarea democrațiilor occidentale neîncetat, dar și mai nou cu o administrație americană ce se dovedește a fi mai degrabă un competitor, dacă nu chiar adversar în anumite momente, gândul că status quo-ul mai poate continua la nesfârșit a cam dispărut în cancelariile europene.
Însă, există destule obstacole pentru înfăptuirea acestui deziderat, iar un astfel de rapt, pentru că asta ar fi, poate avea loc ori pe parcursul unei lungi perioade de timp, prin așa zisa integrare/federalizare pe viteze, ori dintr-odată. Ideea este însă destul de clară: lucrurile nu mai pot continua ca și până acum în Uniunea Europeană, fără un discurs unic, fără un viitor unit, fără o direcție de politică externă unică, fără a ne pune capacitățile industriale și tehnologice laolaltă.
Deși interesele statelor componente pot fi adesea divergente, chiar și într-o astfel de schimbare, o Europă federală și-ar pune adversarii pe gânduri imediat ce s-ar înfăptui. Așadar, unitatea prin diversitate trebuie să devină mai multe decât un slogan – singure, statele europene, chiar și cele mai dezvoltate, sunt vulnerabile, dar împreună, cu rapiditate în decizii, cu politici clare, ar deveni un colos.
Abia atunci am putea avea o lume cu adevărat multipolară.
