Unul dintre cele mai importante evenimente europene ale anului, dedicat securității – Conferința de Securitate de la München – s-a încheiat.
Printre cele mai importante discursuri ce au avut loc a fost cel al lui Marco Rubio, iar așteptările au fost mari. Motivele au fost multiple – de la speranța unei reconcilieri între partenerii europeni și SUA, până la speranța, poate naivă, că relațiile transatlantice se pot întoarce la forma dinaintea celui de-al doilea mandat al lui Trump sau că măcar anumite elemente ale acestora pot fi salvate.
Diferența dintre discursul lui JD Vance și cel al lui Marco Rubio a fost, din punctul meu de vedere, una strict stilistică. Cel din urmă a folosit arta diplomatică pentru a transpune mesajul vicepreședintelui american într-o formă mai digerabilă, aproape neschimbată însă în fond.
Așa-zisele suspine de ușurare din sală ar fi trebuit să apară doar din faptul că nimeni nu i-a mai certat, aproape cu invective. Dacă însă ele provin din constatarea – iluzorie – că s-a schimbat ceva în discursul partenerilor americani și că liderii europeni nu mai trebuie să pună Europa pe o cale a investițiilor serioase în propria capacitate strategică, atunci cu siguranță se înșală.
Timpurile în care Europa putea menține un status quo de simplu consumator de securitate au apus, iar asta a fost foarte clar reiterat de către Rubio.
În definitiv, semnele provenite de la conferință arată totuși că Europa nu mai ia în considerare nici măcar frazele abile ale lui Rubio și că s-a hotărât, cel puțin la nivelul statelor mai mari, să își mențină alegerea de a se transforma într-un furnizor de securitate și un actor ce poate menține în viitor un nivel de descurajare destul de serios.
Se vorbește mult, mai ales după conferință, despre un posibil NATO 3.0 – o evoluție a organizației actuale, cu un pilon european mult mai puternic și mai implicat și cu o autonomie strategică americană mai accentuată, fără a fi însă.
România a fost reprezentată la Munich de ministrul de externe, Oana Țoiu, și de ministrul apărării, Radu Miruță. Mai multe voci prezente acolo, experți în securitate sau jurnaliști, au punctat lipsa României ca subiect de discuție inclus în temele majore, chiar și atunci când aceste discuții au fost despre flancul estic. Așa cum reiese din multiplele semnalări, România a fost aproape inexistentă în întâlnirile de pe marginea conferinței.
Președintele a fost absent la această conferință, ca și reprezentant ales direct de către români, însă pe 15 februarie a anunțat printr-o postare că va participa (astfel și România), în calitate de observator, la Consiliul Păcii.
În editorialul „România încotro?” din 5 februarie am scris următoarele: „Dar România? Oare considerăm că putem menține această echilibristică la nesfârșit? Cel mai probabil, atunci când nu vrei să superi pe nimeni, ajungi să-i superi pe toți și acest lucru nu te va aduce mai aproape de a-ți asigura securitatea și prosperitatea, ci te va arunca într-un rol marginal în care nu ai nimic de spus nici dacă îți dorești”.
Rămâne valabil – Neutralitatea tactică poate produce izolare strategică.
