Poziționările din ce în ce mai clare ale lui Nicușor Dan și ale lui Ilie Bolojan arată ceea ce era inevitabil: între Palatul Victoria și Palatul Cotroceni începe războiul. Primul conflict a fost din cauza majorării TVA. Președintele semnase în campania electorală o promisiune că această taxă nu va crește. Premierul a ignorat situația și l-a lăsat pe Nicușor Dan cu marketingul nefinalizat ca un școlar care promite că se apucă de învățat, dar rămâne fără temă din cauza pisicii năzdrăvane.
După acest episod, alegerile din București au reprezentat o altă luptă în războiul mocnit dintre palate. Nicușor Dan a apărut în poză cu Drulă, Ilie Bolojan l-a susținut pe Ciucu. Din nou, Președintele a trebuit să vadă că ceea ce dorește nu se îndeplinește și că Premierul are mai mare putere de tracțiune.
Acest tip de luptă mocnită are loc în fiecare zi. Fiecare decizie care se ia în stat are, după ce se reduce ecuația la zero, o polaritate. Fiecare din oamenii care sunt aruncați în funcție poartă pecetea Președintelui sau a Premierului. Fie că este vorba despre oamenii partidelor care sunt numiți de primul ministru direct sau indirect, fie că este vorba despre tot felul de personaje care apar în cele mai exotice funcții scornite de funcționărime, toți sunt oameni ai Președintelui sau ai Premierului.
Această disfuncționalitate creează o anomalie. Nici unul, nici celălalt nu au puterea deplină, iar suporterii democrației ar putea să aplaude cu frenezie. În realitate, neavând puterea, niciunul dintre cei mai puternici oameni din stat nu poartă nici răspunderea. Tot timpul în istoria recentă a României s-a trăit sub această bipolaritate bolnăvicioasă în care țara are doi părinți care se ceartă.
De frica unui nou dictator, în zorii democrației, comuniștii care-l răsturnaseră pe Ceaușescu au decis să separe cât mai tare puterea. În comunism, dictatorul era secretar general al Partidului Comunist, comandant suprem al forțelor armate, Președintele al Republicii Socialiste România și șef al Consiliului de Stat, un fel de conducător al Marii Adunări Naționale (parlamentul acelor vremuri). Guvernul acelor vremuri, denumit Consiliul de Miniștri răspundea în fața Marii Adunări Naționale. Practic, Premierul comunist era subordonat Președintelui care avea puterea totală.
După 1989 frica apariției unui nou dictator i-a determinat pe comuniștii metamorfozați în revoluționari să modifice organigrama României. Au modificat-o greșit. Premierul nu se mai subordonează nimănui, șefii Camerei Deputaților și Senatului sunt niște funcții formale, iar Președintele are o putere care se limitează la numirile șefilor de servicii și ale șefilor de parchete. Nimeni nu poartă răspunderea, iar haosul domnește în țară de 30 de ani.
Tensiunile dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan nu sunt ceva spectaculos. Iliescu și Năstase s-au contrat pe muțește vreme de ani de zile. Băsescu și Tăriceanu sau Băsescu și Ponta sunt, la rândul lor, exemple de lupte din care nimeni nu a câștigat, iar țara a pierdut. Iohannis și Dăncilă sau Iohannis și Ponta sunt alte meciuri în nule care s-au finalizat cu pierderi pentru țară.
În aceste condiții, până nu adoptăm o organigramă mai adaptată realităților, războaiele dintre Cotroceni și Victoria vor domina viața României fără ca nimeni să câștige, înregistrând niște pierderi pentru țară într-o buclă temporară care se va manifesta la infinit.
