Se spune că puterea schimbă oamenii. Pentru unii, aceasta este doar o zicală, dar pentru psihologi descrie un fenomen cât se poate de real: sindromul hubris. Nu este o boală recunoscută oficial în manualele de psihiatrie, dar mulți specialiști îl consideră o veritabilă „afecțiune a puterii”, o transformare de personalitate care apare atunci când cineva se află prea mult timp într-o poziție de autoritate.
Originea termenului ne poartă înapoi în Grecia antică. „Hubris” desemna aroganța extremă, sfidarea zeilor și încălcarea legilor morale. Eroii care se lăsau pradă acestei mândrii nemăsurate sfârșeau, invariabil, pedepsiți. Astăzi, termenul a fost reactivat pentru a descrie transformarea pe care o poate suferi un lider, un manager sau chiar o persoană aflată la conducerea unui grup, atunci când puterea începe să îi modifice felul de a fi.
Sindromul hubris se manifestă printr-o serie de trăsături recognoscibile. Persoana afectată începe să respingă criticile și să elimine din jur orice voce care nu o aplaudă. Deciziile pe care le ia sunt motivate mai degrabă de dorința de a-și hrăni imaginea personală decât de binele comun. Treptat, apare convingerea că este unică și indispensabilă, că doar ea poate rezolva problemele și că nimeni altcineva nu este suficient de capabil. În paralel, crește tendința de a-și asuma riscuri mari, fără consultări și fără analize atente. Tot acest proces este însoțit de o detașare de realitatea cotidiană, care face ca persoana să trăiască într-o bulă, tot mai departe de oamenii obișnuiți și de preocupările lor.
Deși pare un fenomen legat exclusiv de conducători celebri, sindromul hubris poate apărea în contexte mult mai apropiate. Într-o firmă, un manager altădată apropiat de echipă poate deveni distant și convins că ideile lui sunt singurele corecte. Într-un ONG sau într-o comunitate mică, un lider poate ajunge să respingă orice formă de dialog, acționând doar după propriile impulsuri. Chiar și în grupuri de prieteni sau în familie, cineva care capătă prea multă autoritate poate cădea în capcana hubrisului.
Unii psihologi consideră că sindromul nu este altceva decât o combinație între narcisism, impulsivitate și dependență de putere. Diferența majoră este însă că nu apare de la început, ci se dezvoltă abia după ce persoana se află într-o poziție de autoritate și rămâne acolo suficient timp. Studiile sugerează chiar că puterea poate modifica funcționarea creierului, reducând empatia și crescând încrederea exagerată în sine.
Consecințele nu se lasă așteptate. În plan profesional, hubrisul poate duce la decizii neinspirate, la conflicte interne și la scăderea performanței unei echipe. În plan personal, duce la pierderea încrederii și a respectului celor din jur. Psihologii avertizează că nu e vorba doar de o schimbare de atitudine, ci de o adevărată distorsiune a felului de a gândi.
Cum poate fi prevenit acest fenomen? Răspunsul nu e simplu, dar există câteva soluții de bun-simț. Este important ca puterea să nu fie concentrată prea mult timp în mâinile aceleiași persoane. Liderii au nevoie de echipe independente, care să îndrăznească să spună adevărul chiar și atunci când e incomod. Feedbackul constant, evaluările din partea colegilor sau ale comunității pot funcționa ca un barometru de realitate. La fel de esențială este auto-reflecția, exercițiul prin care o persoană își recunoaște limitele și acceptă că poate greși.
Sindromul hubris nu este doar un concept academic sau o etichetă aplicată celor puternici. Este o lecție universală despre fragilitatea echilibrului uman în fața autorității. De mii de ani, poveștile ne spun același lucru: cine se lasă orbit de orgoliu și de sentimentul propriei infailibilități riscă să cadă. Mesajul rămâne actual și astăzi. Puterea este, în fond, un test de caracter, iar adevărata provocare nu este să o obții, ci să rămâi tu însuți atunci când o ai.
În 2026, cred că cea mai mare formă de leadership este să nu te lași sedus de propria voce. Puterea vine adesea fără avertisment și pleacă, de multe ori, în liniște, fără să-și ia rămas bun. Între ele, rămâne responsabilitatea de a nu confunda funcția cu identitatea și autoritatea cu infailibilitatea.
Pentru mine, anul acesta începe cu un angajament simplu: să rămân conectat la realitate, să ascult mai mult decât vorbesc și să accept că disconfortul criticii este, de multe ori, un semn de sănătate. Dacă vom vorbi mai des despre aceste lucruri, poate vom avea nu doar lideri mai puternici, ci oameni mai echilibrați în poziții de putere.
Tu cum îți dai seama ca puterea a început să îi vorbească unui om mai tare decât conștiința?
