În fiecare toamnă, mii de absolvenți de liceu aleg universități din Regatul Unit, Germania, Franța sau Olanda. Motivațiile sunt clare: calitate educațională superioară, infrastructură modernă, burse generoase. Dar rămâne o întrebare incomodă: de ce educația românească a devenit doar o etapă de pregătire pentru integrarea tinerilor în economiile altor state?
Statul român investește în fiecare copil prin sistemul de învățământ, subvenționează manuale, transport, uneori masa. Apoi, la 18 sau 22 de ani, tânărul pleacă. Fără strategie de retenție. Fără politici de repatriere. Fără evaluarea costului acestei pierderi.
Nu vorbim doar despre medici. Vorbim despre informaticieni, ingineri, cercetători, economiști. Tineri formați într-un sistem cu resurse limitate, care aleg sisteme funcționale, unde meritocrația nu este slogan electoral, iar infrastructura nu este promisiune. În România, dezbaterea despre educație oscilează constant între reforme începute și abandonate și improvizație administrativă. În timp ce universitățile din Marea Britanie sau Olanda produc cercetare și rețele globale, universitățile românești se luptă cu subfinanțarea și exodul propriilor cadre didactice.
Occidentul nu este de condamnat, fiecare stat își urmărește interesul. Problema este absența unei viziuni românești. Dacă plecarea ar fi parte dintr-un circuit funcțional – studii în străinătate, revenire, transfer de cunoștințe – am putea vorbi despre mobilitate benefică. Dar realitatea este alta: prea puțini se întorc. Salariile, stabilitatea instituțională, predictibilitatea fiscală și respectul pentru competență fac diferența.
Exodul tinerilor educați nu înseamnă doar pierdere demografică. Înseamnă slăbirea capacității statului de a-și construi viitorul. O țară care își exportă sistematic elitele ajunge să importe decizii, tehnologii, modele de dezvoltare. România are nevoie de politici concrete: stimulente pentru revenirea tinerilor din diaspora, parteneriate funcționale între universități și mediul economic, finanțare predictibilă pentru cercetare și cariere academice construite pe competență. În lipsa acestor măsuri, vom continua să asistăm la un transfer de capital uman. Nu prin constrângere, nu prin criză, ci prin diferență de performanță.
Exodul tăcut nu produce știri și titluri. Nu generează proteste. Dar, în timp, va produce o întrebare fundamentală: cine va construi România, dacă cei mai bine pregătiți dintre noi aleg, legitim, să construiască viitorul altora?
