În următoarele aproximativ 12 luni, patru dintre cele mai mari cinci state din Uniunea Europeană organizează alegeri, iar rezultatele ar putea răsturna echilibrul politic al blocului comunitar.
Spania, Franța, Italia și Polonia se confruntă cu o ascensiune a formațiunilor naționalist-populiste, iar analiștii avertizează că o eventuală victorie simultană a acestora ar putea pune sub semnul întrebării Uniunea Europeană așa cum o știm.
Spania deschide seria scrutinurilor decisive, pe 29 noiembrie, după ce premierul Pedro Sánchez a dizolvat Parlamentul. Potrivit unei analize a Financial Times, votul ar putea marca finalul a opt ani de guvernare socialistă. Sondajele arată o majoritate clară pentru Partidul Popular, de orientare conservatoare, care nu exclude o coaliție cu formațiunea naționalist-populistă Vox.
Pe lângă cele patru mari state membre, alte patru țări mai mici din UE vor avea, la rândul lor, alegeri în aceeași perioadă. „Este extraordinar că aceste alegeri au loc în același timp, dar și faptul că se manifestă dinamici foarte, foarte asemănătoare”, afirmă Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relații Externe.
Compromisuri amânate la Bruxelles
Aglomerarea electorală va avea efecte directe asupra funcționării UE. Guvernele naționale vor fi mai puțin dispuse să cedeze în negocieri delicate, cum e bugetul comun, de teama acuzațiilor de trădare a interesului național în plină campanie.
Fenomenul se suprapune peste o tendință mai amplă: electoratul european migrează spre dreapta, iar partidele tradiționale devin tot mai deschise la alianțe cu formațiuni radicale. În același timp, unele partide consacrate refuză să se modereze pe măsură ce se apropie de putere.
Spania, Franța, Italia, Polonia
În Franța, Marine Le Pen este cotată drept favorită la prezidențiale. În Italia, premierul Giorgia Meloni ar putea avea nevoie de sprijinul formațiunii radicale Viitorul Național, condusă de Roberto Vannacci. În Polonia, Partidul Lege și Justiție pierde teren în fața unor rivali și mai radicali, Konfederacja și Confederația Coroanei Poloneze — cele patru formațiuni de dreapta din țară cumulează, potrivit unui sondaj recent, 47% din intențiile de vot.
Nathalie Tocci, profesoară la Școala de Studii Internaționale Avansate a Universității Johns Hopkins, avertizează că o eventuală preluare simultană a puterii de către dreapta naționalistă în Spania, Franța, Polonia și Italia ar putea încheia era Uniunii Europene în forma actuală.
UE a mai trecut prin experiența unor lideri naționalist-populiști de prim rang, cum a fost fostul premier ungar Viktor Orbán, care a sfidat instituțiile europene pe mai multe planuri și a folosit blocajul drept pârghie pentru concesii legate de sprijinul acordat Ucrainei. De această dată, însă, miza ar putea fi mai mare.
„Extrema dreaptă reprezintă o problemă pentru Europa de mai bine de un deceniu. Dar problema se agravează. Va fi mai greu să găsim soluții pentru a ocoli obstacolele, așa cum a făcut UE în cazul lui Viktor Orbán. Problema va deveni mai sistematică și mai gravă”, afirmă Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană.
De la „A Treia Cale” la volatilitatea actuală
Ultimul moment de aliniere politică similară la nivel european a fost în 1998, când stânga de centru conducea majoritatea statelor UE. Fostul cancelar german Gerhard Schröder și fostul premier britanic Tony Blair promovau atunci „A Treia Cale”, un amestec de liberalism economic și justiție socială, pe fondul optimismului economic și al pregătirilor pentru moneda unică.
Mark Leonard observă că, în prezent, naționaliștii și formațiunile antiimigrație sunt cei care consideră că istoria le dă dreptate, beneficiind și de sprijinul noului președinte american, Donald Trump.
Politologul Catherine de Vries explică fenomenul prin eroziunea loialității alegătorilor, fragmentarea sistemelor politice și creșterea polarizării, pe fondul influenței rețelelor sociale și al scăderii încrederii în clasa politică. Rezultatul, spune ea, este o volatilitate electorală fără precedent în Europa.
„Într-o perioadă de incertitudine politică majoră, dreapta radicală a reușit să ofere o direcție foarte clară: «ai noștri, pe primul loc», înaintea migranților, a instituțiilor supranaționale și a contribuțiilor pentru sprijinirea Ucrainei”, adaugă aceasta. Potrivit politologului, partidele tradiționale sunt penalizate de alegători tocmai pentru lipsa unei identități ideologice clare și pentru incapacitatea de a rezolva probleme concrete de politică publică.
Strategii asemănătoare, dincolo de diferențe
Deși au poziții diferite, inclusiv față de Rusia, partidele naționalist-populiste și de extremă dreapta din Europa folosesc tactici similare. Mark Leonard arată că acestea exploatează crizele succesive pentru a-și recalibra mesajele, atacă liberalismul și globalizarea și pun accent pe identitate și control național. Ele reușesc să atragă și alegători care se simt dezavantajați de globalizare, amplificându-și mesajele controversate prin rețelele sociale. În plus, formațiunile se inspiră reciproc și încearcă să copieze rețetele de succes ale rivalilor, chiar dacă nu mereu cu rezultate.
Avansul extremei drepte a împins, de câțiva ani, partidele și guvernele de centru-dreapta spre poziții tot mai dure, mai ales în privința imigrației și azilului. Fenomenul a atins și centru-stânga, în special în Danemarca, Suedia și Regatul Unit, unde pozițiile privind imigrația și integrarea s-au înăsprit considerabil. „Când dreapta radicală se află deja la guvernare, cum mai poate inova? Devenind și mai extremistă?”, se întreabă de Vries.
Pe acest fond, Giorgia Meloni pare să își fi accentuat profilul de dreapta, probabil ca răspuns la concurența lui Vannacci. La începutul verii, premierul italian a intrat în conflict cu guvernul socialist al Spaniei pe tema imigrației ilegale și a interzis în școli purtarea burkăi și a vălului integral care acoperă fața.
Meloni este considerată, totuși, un exemplu de lider naționalist-populist care și-a temperat discursul odată ajuns la putere: respectă regulile fiscale ale UE, cooperează cu Bruxelles-ul și susține Ucraina. Acest model este acum pus sub presiune de concurența din dreapta radicală.
Semnale similare vin din alte state: partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania se apropie de guvernare într-un land german, iar Partidul Libertății din Austria, condus de Herbert Kickl, s-a radicalizat și ajunge la 39% în sondaje.
Le Pen, între moderare și confruntare
În Franța, Marine Le Pen a făcut pași spre moderare. De peste un deceniu, ea încearcă să „detoxifice” Adunarea Națională, eliminând elementele vădit rasiste. Mai recent, a urmărit să crească credibilitatea partidului pe teme de finanțe publice, angajându-se să respecte reguli privind deficitul și datoria similare celor europene, pe care formațiunea le-a disprețuit până acum.
În rest, Le Pen rămâne o figură radicală, decisă să intre în conflict cu Uniunea Europeană. Dacă ajunge președintă, a promis că va reduce cu 11 miliarde de euro contribuția Franței la bugetul UE anul viitor, o măsură care ar provoca o confruntare directă cu Bruxelles-ul și cu celelalte capitale europene.
O eventuală victorie a sa ar putea slăbi sprijinul UE pentru Ucraina și ar întări o alianță a liderilor eurosceptici. Scenariul favorabil Uniunii ar presupune, în schimb, păstrarea unui guvern proeuropean la Varșovia și continuarea liniei pragmatice promovate de Giorgia Meloni. Analiștii citați atrag atenția că, dacă mai mulți lideri naționalist-populiști ajung la putere în același timp, aceștia ar putea alege poziții mult mai radicale decât până acum.
