Deputatul PNL Alexandru Muraru anunță o posibilă sesizare a Curții Constituționale, dacă președintele Nicușor Dan nu dizolvă Parlamentul după îndeplinirea condițiilor pentru anticipate. Problema a fost însă deja tranșată de CCR, care a stabilit că dizolvarea rămâne o posibilitate, nu o obligație a șefului statului. Un eventual demers ar putea viza, în schimb, verificarea unor desemnări succesive de premier menite doar să prelungească blocajul politic.
Alexandru Muraru a prezentat situația drept o divergență de interpretare constituțională. El pune în opoziție posibilitatea președintelui de a continua propunerile de guvern cu o presupusă obligație de a declanșa alegeri anticipate.
Deputatul liberal a întrebat retoric dacă „poate să existe oricâte guverne care să fie respinse de Parlament” sau dacă „președintele este obligat să convoace aceste alegeri anticipate”, anunțând că intenționează o sesizare la CCR.
Cele două chestiuni trebuie totuși tratate separat. Faptul că șeful statului nu are obligația de a dizolva Parlamentul nu îi dă dreptul să facă orice desemnare, în orice condiții și cu orice scop. Însă nici o eventuală folosire abuzivă a procedurii de învestitură nu face din dizolvare singurul remediu constituțional posibil.
Ce prevede exact Constituția
Potrivit articolului 89 alin. (1), președintele poate dizolva Parlamentul, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dacă nu s-a acordat încrederea pentru formarea Guvernului în 60 de zile de la prima solicitare și dacă au fost respinse cel puțin două cereri de învestitură.
Sunt așadar două condiții care trebuie îndeplinite simultan. Două respingeri survenite înainte de expirarea termenului nu sunt suficiente, la fel cum trecerea celor 60 de zile fără două respingeri nu permite dizolvarea. Chiar și atunci când ambele condiții sunt întrunite, se deschide doar o posibilitate constituțională, nu se produce dizolvarea automată.
Textul constituțional nu se referă la exact două solicitări, ci la „cel puțin două”, iar tocmai această formulare a fost invocată de CCR pentru a justifica posibilitatea continuării procedurii.
Ce a decis deja Curtea Constituțională
În Decizia nr. 85/2020, paragraful 119, Curtea Constituțională afirmă expres că articolul 89 consacră „posibilitatea, iar nu obligația Președintelui României de a dizolva Parlamentul”. Judecătorii precizează, în același paragraf, că textul constituțional „nu exclude posibilitatea ca Președintele să formuleze mai multe solicitări de învestitură”.
Motivarea are legătură cu pragul minim stabilit de Constituție și cu opțiunea de a rezolva blocajul prin continuarea încercărilor de formare a Guvernului. Curtea califică dizolvarea drept măsură de „ultima ratio” și recunoaște președintelui o obligație de diligență pentru păstrarea stabilității instituționale.
O sesizare bazată exclusiv pe ideea că, după două respingeri și 60 de zile, președintele ar fi obligat să dizolve Parlamentul s-ar lovi direct de această jurisprudență. CCR nu ar răspunde pentru prima dată la o asemenea întrebare.
Distincția reapare în Decizia nr. 80/2014, dată pe marginea unei propuneri de revizuire a Constituției. Proiectul respectiv urmărea înlocuirea formulei facultative cu una imperativă și impunea cel puțin trei solicitări de învestitură respinse. La paragraful 274, CCR a constatat că actuala Constituție prevede doar posibilitatea dizolvării, în timp ce modificarea propusă ar fi transformat-o în obligație a președintelui.
Curtea a semnalat atunci și tensiunea dintre o dizolvare obligatorie și necesitatea unor consultări cu rol real. La paragraful 276, CCR a recomandat păstrarea formulării actuale, care lasă dizolvarea drept posibilitate, în condiții strict definite. Ceea ce Muraru prezintă drept un posibil sens al Constituției în vigoare a fost, de fapt, identificat de Curte ca efect al unei modificări care nu a fost adoptată.
Limitele libertății prezidențiale
Jurisprudența nu îi dă însă președintelui mână liberă pentru a prelungi artificial criza politică. Decizia nr. 85/2020 privea chiar redesemnarea lui Ludovic Orban, după căderea Guvernului prin moțiune de cenzură, iar Curtea a criticat atunci folosirea procedurii de desemnare pentru a provoca eșecul învestiturii și a obține anticipate.
Paragrafele 112-118 din aceeași decizie pun accentul pe consultări efective și pe scopul constituțional al desemnării, care este formarea unui Guvern capabil să obțină încrederea Parlamentului. Curtea nu a interzis, în principiu, renominalizarea unui premier demis, ci a analizat împrejurările concrete și finalitatea urmărită.
Dacă președintele ar face desemnări pur formale, doar pentru a menține blocajul, conduita sa ar putea fi contestată prin raportare la loialitatea constituțională. Rămâne însă o problemă care trebuie dovedită prin fapte: o a treia sau a patra desemnare nu devine neconstituțională doar prin numărul ei, iar respingerea unui candidat nu demonstrează, de una singură, că desemnarea a fost abuzivă. Negocierile pot evolua, majoritățile parlamentare se pot schimba, iar obligația de diligență a președintelui nu garantează succesul învestiturii.
Există și un scenariu discutat în comentariul articolului 113, referitor la moțiunea de cenzură, în care majoritatea parlamentară ar putea folosi acest instrument tocmai pentru a deschide drumul spre anticipate, printr-un consens explicit al forțelor politice și o moțiune depusă special cu acest scop. În doctrină, opinia lui Iorgovan susține caracterul facultativ al dizolvării, dar aceasta precedă deciziile CCR din 2014 și 2020 și nu poate fi considerată interpretarea obligatorie a dreptului constituțional actual.
Cine poate sesiza, de fapt, Curtea
Deși anunțul vine de la un lider PNL, trebuie precizat că un partid politic nu are calitatea de titular al dreptului de sesizare prevăzut de articolul 146 lit. e) din Constituție. Curtea poate fi sesizată, pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, doar de președintele României, președintele uneia dintre Camere, prim-ministru sau președintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Un parlamentar, un grup parlamentar sau un partid nu poate depune, în nume propriu, o astfel de cerere. Formula „PNL va sesiza CCR” ar putea însemna, în realitate, susținerea demersului printr-un titular competent care face parte din PNL.
Dacă sesizarea ar cere constatarea unei obligații automate de dizolvare, argumentul principal ar intra în contradicție directă cu interpretarea deja exprimată de CCR. Pentru o soluție favorabilă ar fi nevoie de reconsiderarea sau de o delimitare convingătoare a jurisprudenței existente, nu de simpla lămurire a unui text neinterpretat până acum. Oricât de deschisă ar fi Curtea, în componența actuală, către un reviriment jurisprudențial, o schimbare atât de radicală pare puțin probabilă.
În schimb, dacă sesizarea ar documenta desemnări abuzive, întrebarea centrală ar fi dacă președintele a folosit o competență constituțională împotriva scopului pentru care aceasta există. Ar trebui prezentate actele contestate, consultările purtate, evoluția sprijinului parlamentar și dovezi ale caracterului pur formal al propunerilor de premier. Simpla nemulțumire a unui partid față de continuarea negocierilor nu ar fi suficientă.
Chiar și constatarea unui conflict nu ar duce obligatoriu la dizolvare, întrucât remediul ar putea viza exercitarea corectă a desemnării sau reluarea consultărilor. Finalitatea juridică realistă a unui asemenea demers ar fi, mai degrabă, verificarea limitelor conduitei prezidențiale într-o criză concretă. Obținerea anticipatelor doar prin invocarea celor două respingeri și a termenului de 60 de zile se lovește de un răspuns pe care Curtea l-a dat deja: dizolvarea este facultativă, iar continuarea încercărilor de învestitură rămâne posibilă, cu respectarea finalității constituționale a formării Guvernului.
