La suprafață, România pare că funcționează. Oamenii ajung la serviciu, copiii intră în clase, spitalele primesc pacienți, instituțiile își îndeplinesc atribuțiile. Transportul public circulă, magazinele sunt aprovizionate, facturile se plătesc. Totul pare să meargă. Sub această aparență de normalitate se ascunde însă un adevăr cunoscut, dar rar spus: lucrurile funcționează pentru că românii au învățat să le facă să funcționeze.
Adaptarea, la noi, nu mai este o calitate, ci o condiție de existență. Birocrația greoaie, serviciile publice inegale, lipsa de predictibilitate și regulile care se schimbă frecvent obligă la un efort constant de ajustare. Se pierd ore pentru documente simple, se acceptă întârzieri ca pe o normalitate, se găsesc soluții acolo unde sistemul eșuează. Nu din opțiune, ci din necesitate.
Este o formă de muncă rar recunoscută. Munca de a înțelege cum funcționează lucrurile în realitate, nu în teorie. Energia investită în a anticipa disfuncțiile, în a avea mereu un plan de rezervă. Am ajuns să consumăm resurse nu pentru a face lucrurile mai bine, ci doar pentru a le face posibile.
Despre acest efort se vorbește puțin. Nu apare în statistici, nu este cuantificat, nu este recunoscut oficial. Nu există rubrici bugetare pentru timpul pierdut la ghișee sau pentru energia consumată de improvizație. El se vede doar prin faptul că viața merge înainte — că oamenii își plătesc facturile, își cresc copiii și își respectă obligațiile, chiar și atunci când sistemele care ar trebui să îi sprijine sunt uneori incoerente sau pe alocuri depășite.
Realitatea apare clar în experiențele cotidiene: părinți care jonglează între muncă și orare școlare fragmentate, antreprenori care pierd zile pentru autorizații simple, pacienți care se confruntă cu dificultăți în accesarea serviciilor medicale, cetățeni care constată că relația cu administrația presupune adesea un proces de învățare și adaptare. Toate acestea sunt expresii ale aceluiași fenomen: munca invizibilă de a face sistemul să funcționeze acolo unde, de fapt, nu funcționează.
Discursul public preferă să celebreze performanța și succesul. Mult mai rar este discutată rezistența de zi cu zi — capacitatea de a face față unui context imprevizibil, fără sprijin real. În România, aceasta a devenit un reflex colectiv. Ne-am obișnuit să ne descurcăm. Capcana este însă evidentă: dacă oamenii găsesc mereu soluții individuale, presiunea asupra instituțiilor scade. Adaptarea noastră devine, paradoxal, aliatul inerției. Costurile nu apar imediat, dar se acumulează. Pe termen lung, ele se traduc în epuizare, frustrare și retragere — în cinism politic, absenteism la vot, emigrare.
România nu duce lipsă de oameni capabili sau muncitori. Dovada este că societatea continuă să funcționeze, în ciuda tuturor problemelor. Inițiative economice apar, comunități se mobilizează, proiecte prind viață. Energia există, dar nicio societate nu poate progresa la nesfârșit bazându-se pe improvizație și pe tăcerea celor care o țin în picioare.
Poate că este momentul să aducem acest efort invizibil în lumină. Nu pentru a-l glorifica, ci pentru a-l privi lucid. Pentru că întrebarea reală nu este cât de bine ne adaptăm, ci de ce suntem nevoiți să o facem, zi de zi. Și, mai ales, de ce continuăm să acceptăm că aceasta ar fi o stare normală a lucrurilor.
