În ultimii ani țara noastră a navigat prin mările învolburate ale relațiilor internaționale cu o grijă exagerată. A preferat, de fel, să își mențină opțiunile deschise, în mare parte, sau mai degrabă să aleagă, dacă se poate, toate opțiunile. Ceea ce nu se poate.
Momentele în care România ar fi putut puncta pe diferite domenii, dar a preferat să nu supere, au fost multiple. Privind în perspectivă, rezultatele nu pot fi îmbucurătoare și deși această politică externă din ultimele decenii ne-a adus rezultate pozitive în trecut, contextul internațional actual nu mai permite astfel de poziționări ezitante. În definitiv, suntem puși în fața mai multor alegeri grele, dar necesare, iar în funcție de direcția pe care o alegem (sau nu o alegem) ne vom califica, sau descalifica.
Există destule argumente pentru care am putea răspunde pro sau contra în chestiunea trupelor din Ucraina într-o eventuală forță de menținerea păcii. De asemenea, în cazul reconstrucției Ucrainei, există foarte puține argumente pentru care nu ar trebui să participăm. Invitația de a participa la așa-zisul Consiliu pentru pace nu reprezintă o onoare (deși pentru a păstra cutumele diplomatice este portretizată ca atare), iar răspunsul trebuie să fie unul mai serios decât invocarea unei incompatibilități pentru interesele României.
Așa cum putem observa, faliile internaționale sunt în continuă mișcare, iar una dintre ele, fundamentală pentru ordinea internațională de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, se depărtează de continentul European printr-o serie de acțiuni ce pun la îndoială structura relației transatlantice.
În acest sens, Europa a dat startul unor mișcări ce ne demonstrează că este gata să se transforme într-o reală forță pe scena globală, dar și că înțelege ireversibilitatea acestor rupturi. Acordurile cu MERCOSUR și India fac parte dintr-o politică de a-și asigura prosperitatea, dar și de a reduce dependențele geopolitice. Se dorește o federalizare a UE și se întreprind acțiuni în acest sens.
Germania (Rheinmetall) își crește producția de obuze până la 1.5 milioane de unități pe an, până în 2027, a deschis un centru de reparații pentru Marder în România și își extinde capabilitățile și capacitățile militare într-un ritm nemaiîntâlnit în ultimele decenii. 14 țări au anunțat închiderea Mării Baltice pentru flota fantomă a Rusiei. Europa se înarmează.
Canada (și nu doar) refuză să mai achiziționeze restul de avioane F35 pe care le comandase de la SUA și a încheiat un acord economic limitat, dar important, cu China.
Dar România? Oare considerăm că putem menține această echilibristică la nesfârșit? Cel mai probabil, atunci când nu vrei să superi pe nimeni, ajungi să-i superi pe toți și acest lucru nu te va aduce mai aproape de a-ți asigura securitatea și prosperitatea, ci te va arunca într-un rol marginal în care nu ai nimic de spus nici dacă îți dorești.
